Psihoterapeut Mariana Ionica

      Psihoterapeut Mariana Ionica

              Psihoterapie, consiliere si dezvoltare personala

OGLINZILE DIN VIATA NOASTRA

“Umbla” o vorba, am auzit-o foarte des rostita, aceea potrivit careia oamenii sunt oglinzi ale noastre.  Si se refera aceasta vorba la faptul ca vedem la oamenii din jurul nostru , (si vedem pentru ca ei “ne arata”), acele trasaturi care ne plac, sau care nu ne plac, la propria persoana. Oamenii-oglinda sunt cumva calibrati pe aspectele cu care noi rezonam, intr-un fel sau altul. O astfel de persoana-oglinda va sta langa noi atata timp cat aspectul pe care ea ni-l arata are pentru noi semnificatia unei provocari, atata timp cat trezeste in noi reactii, sentimente, sau ne determina sa facem lucrurile intr-un fel, mai degraba decat in alt fel.

 

De curand insa, am citit intamplator pe Wall-ul unui prieten, cum ca nu este deloc asa,  ca oamenii “ne intorc” o imagine care nu are nimic de-a face cu noi, ci mereu doar cu ei, cu propriul  mod de structurare , si cu propria perceptie asupra lumii. Si ca noi suntem noi, in felul nostru propriu, si nu avem nicio legatura cu ceea ce vedem in ochii celor din jur…. Hmm???

 

Ma gandesc  la o oglinda fizica, reala, o oglinda mare si frumoasa aflata intr-o camera mare si in foarte multe feluri:  centrul camerei este invaluit in tonuri aurii, este curat si rafinat, cu mobilier stil si parchet masiv de stejar lacuit, cu broderii si dantelute… , peretele cu usa este intunecat, coscovit, un perete mut-plin-de-suferinta  si de amintiri, pe care se preling deopotriva amintirile si vopseaua, o vopsea de ulei, in tonuri urate de maro, apoi zona ferestrelor este plina de lumina, se simte aerul proaspat care vine din gradina, cu ciripit de pasari si cu mangaierea calda a rezelor de soare filtrate prin dantela fina a perdelelor, cu o colivie alba in care se afla un minunat papagal albastru… mai exista un colt unde se afla un semineu, si in jurul lui este o intreaga harababura: bucati de lemne aruncate, printre care se amesteca surcele mici, inchise la culoare, un vatrai zace peste niste resturi de taciuni, sunt carti care zac aruncate pe jos, tomuri vechi, legate in piele, pline de praf si de intelepciune….. peretele din fata usii si o zona de cam trei metri de la perete este septic- alba, aici se afla un pat cu perne mari de puf, o noptiera si un sezlong, o masuta de toaleta si un covoras, totul foarte ordonat si organizat, fara nici un fir de praf ….

 

Haideti sa aducem acum, in acest decor, un personaj imbracat cum vreti voi si de ce varsta vreti voi, si care este insarcinat cu mutarea oglinzii despre care va vorbeam mai sus…. Azi el asaza oglinda astfel incat in ea se vede doar peretele de la intrare, cel cu usa….. Nu-i asa, ca daca eu nu v-as fi povestit despre toate minunatiile aflate in camera, ati fi presupus ca sunteti intr-o incapere mai degraba sordida ? Si nu ati fi avut nici cea mai mica idee despre cate lucruri, extrem de diverse, se afla de fapt  in ea?  Si v-ati fi dorit sa iesiti cat mai repede, sa plecati presupunand in mod eronat, ca nu e nimic de cunoscut si nimic de iubit aici

 

Mie mi se pare o idee rezonabila aceea a oglindirii fiecaruia in toti ceilalti….  Cred ca oamenii din jurul nostru sunt un fel de oglinzi minunate, fiecare aratandu-ne o particica din tot ceea ce suntem. Care “tot” este atat de complex, incat fiecare oglinda noua are inca ceva de aratat, ceva inca ne-vazut si ne-constientizat.  Si partea cea mai intersanta a povestii, pentru ca, nu-i asa ?, seamana oarecum cu o poveste ceea ce v-am spus pana acum, partea cea mai interesanta zic, este ca oamenii-oglinda nu sunt doar oameni - oglinda ci sunt si oameni-lectii …

 

Astept cu drag parerile voastre, comentarii…..

          

 

 

DEPRESIA MASCATA SI ECHIVALENTELE DEPRESIVE

 

 “Termenul de “depresie mascata”desemneaza procesul depresiv exprimat din punct de vedere clinico-psihiatric prin manifestari de tip exclusiv somatic” (P. Kielholz). Depresia mascata se constituie intr-una dintre cauzele principale pentru care uneori depresia scapa de a fi recunoscuta ca atare, aceasta insemnand evident ca nici nu primeste tratament

 

Ceea ce caracterizeaza acest tip de tulburari este fenomenul de conversiune a simptomelor, observat  atunci cand procesul depresiv este mascat de tulburari vegetative sau de alte tulburari organice functionale. Printre cele mai frecvente manifestari clinice ale depresiei mascate regasim: insomniile, cefaleele,  impresia de sufocare si de constrictie toracica,  tulburarile cardiace,  tulburari gastro-intestinale, etc.

 

Avem in depresia mascata un adevarat cerc vicios al comorbiditatii, care se auto-intretine: afectarea somatica influenteaza evolutia depresiei si raspunsul la tratamentul antidepresiv, iar depresia influenteaza evolutia tulburarilor somatice. Nerecunoasterea depresiei ca facand parte din tabloul clinic, poate  provoca consulturi medicale repatate, costisitoare si mai ales inutile. Cel mai important lucru este ca depresia sa nu fie ratata dar la fel de important este si ca diagnosticul de depresie mascata sa nu devina un diagnostic-umbrela, atotcuprinzator.

 

In studiile autorilor:. Kielholtz  P., J. J. Lopey-Ibor, A. D. Jonas, apare termenul de echivalente afective sau echivalente depresive  Aceasta categorie de tulburari este alcatuia din manifestari de factura depresiva, care alcatuiesc un tablou clinic extrem de divers, si care “mimeaza “ tulburari din cele mai variate. Astfel, s-a constatat ca exista un grup particular de echivalente depresive care se pot manifesta clinic sub forma unor semne si sindroame neurologice dintre cele mai diverse. Enachescu, (2007), mentioneaza urmatoarele echivalente depresive, ca avand o incidenta marita:

-Acatisia, care consta in prezenta unor spasme musculare pe care bolnavul cauta sa le calmeze printr-o miscare continua , determinand incapacitatea acestuia de a ramane linistit.

-Sindromul picioarelor nelinistite, sau boala lui Wittmaack-Ekbon, care consta din prezenta unei senzatii penibile de disestezie a gambelor, care apare la inceputul somnului, si determina bonavul sa-si miste permanent picioarele pentru a obtine linistirea.

-Brahialgii si meralgii, care apar la trezirea din somn, manifestate prin parestezii, greutate si dureri, hiperestezie, cu localizare diversa: in regiunea bratelor, lombar, in zona musculaturii abdominale, si a coapselor.

-Nevrite migratoare, care au drept caracteristica localizarile de factura migratoare ale paresteziilor 

-Tulburari psihosomatice si echivalentele depresive, care sunt caracterizate de asocierea intre echivalentele depresive si tulburari psiho-somatice din cele mai diverse., rezultand o mare diversitate de aspecte clinice. Toate aceste situatii au insa un numitor comun, si anume faptul ca la baza lor stau tulburari psihopatologice de natura emotional-afectiva.

 

Lucrurile par sa se petreaca ca si cum exista in organism o suferinta extrem de puternica, de origine afectiv-depresiva, care exercita o presiune puternica dinspre interior spre exterior, si care “rabufneste” acolo unde gaseste terenul cel mai slab, imbracand o forma de manifestare specifica “segmentului” care nu a rezistat, cedand in fata presiunii exercitate de depresie. “Energia” mobilizata de depresie se arata a fi o energie maleabila, mutabila, “plastica”, in sensul ca ea da dovada de o mare versatilitate si adaptabilitate, transformandu-se si adaptandu-se, pliindu-se perfect pe “debuseul” pe care a reusit sa-l gaseasca. Aceasta “versatilitate” aparte a tulburarii depresive ii confera acesteia un mare grad de periculozitate:  ea se poate strecura neobservata, persoana nerecunoscand adevarata cauza a suferintelor sale, pe care o atribuie unor cauze gresite, ceea ce permite depresiei sa avanseze si sa se cronocizeze. 

 

Mariana Ionica - Psiholog clinician, Psihoterapeut

 

________________________

  Enăchescu, C., (2007), Tratat de psihopatologie, Iaşi, Editura Polirom              

 

PASII UNEI SCHIMBARI ASUMATE

 

Daca te uiti cu atentie in jurul tau, vei observa ca exista “ceva” care-si pune amprenta pe fiecare aspect al vietii : schimbarea. Schimbarea modeleaza fata lucrurilor, transformandu-le dintotdeauna in ceea ce sunt.

Si daca totul in jurul nostru este supus schimbarii, de la firul de iarba si pana la indepartatele roiuri stelare, nu se putea ca fiinta umana, Omul, sa scape de sub influenta acesteia. Si noi oamenii ne schimbam mereu, intr-un ritm mai degraba personal, dar sigur si inevitabil. Uneori schimbarea are loc pur si simplu, alteori insa ea este rezultatul unui proces constient, deliberat, de adevarata constructie si/sau reconstructie personala. Despre aceasta schimbare, constienta si asumata, mi-am propus sa vorbesc in acest articol.

Cunostem toti, din experienta proprie, acele momente de auto-analiza, momentele de “ ceva e in neregula cu mine”, momentele de nemultumire…. Nevoia de schimbare ne apare in special in astfel de momente., cand, privindu-ne cu onestitate noi pe noi, intelegem ca ne dorim altceva, ceva diferit: sa fim, sa gandim, sa simtim, sa traim altfel, sa ne schimbam. Procesul schimbarii nu este insa unul simplu, el presupune parcurgerea unei succesiuni de etape distincte. Pe scurt, aceste “etape”, pasii pe drumul schimbarii constiente, sunt urmatorii:

1. Nu mai pot continua asa  (sau Constientizarea nevoii de schimbare) – este prima etapa, in care simtim si intelegem ca trebuie sa facem “ceva”. In aceasta etapa nu ne este foarte clar care este schimbarea pe care ne-o dorim, simtim doar ca ea este necesara. Aceasta etapa este una cu puternica incarcatura emotional-afectiva  

2. Cine sunt, cine imi doresc sa devin? ( sau Auto-analiza ) – este etapa in care stam fata in fata cu noi insine si ne uitam cu atentie la ceea ce ne nemultumeste la noi sau la ceea ce ne inconjoara. Este o etapa dificila, solicitanta, stresanta, plina de indoieli…… A-ti recunoaste punctele slabe, momentele de cadere, acele ganduri si fapte de care nu mai esti atat atat de mandru, nu este ceva chiar simplu de depasit. De obicei acum lucrurile incep sa devina mai clare: analizam variante, ierarhizam, comparam, stabilim prioritati, ne imaginam rezultate.  

3. Asta vreau! ( sau Luarea deciziei de schimbare) –survine in urma travaliului auto-analizei, si este importanta pentru ca aduce cu ea o stare de liniste si de speranta. Scapati din framantarea auto-analizei ne permitem sa ne odihnim putin, si sa ne gandim cu speranta la cum va arata viata noastra cat de curand. In aceasta etapa stim stim exact ce vrem sa schimbam, si suntem hotarati sa facem aceasta schimbare.

4. Harta pasilor necesari (sau Elaborarea strategiei schimbarii) – este etapa de elaborare a strategiei, etapa in care ne planificam “miscarile” urmatoare. Stim acum unde ne dorim sa ajungem, si planificarea ne ajuta sa facem asta in cel mai usor mod posibil ; pentru ca schimbarea nu trebuie sa se transforme intr-o corvoada greu de suportat, si nici nu trebuie sa fie un proces haotic, lipsit de logica.     

5. Pe drumul catre tine insuti  (sau Trecerea la actiune ) – este etapa in care ne  indreptam eforturile spre a indeparta din propria structurare a personalitatii, din modul de a privi lumea,  de a gandi si de a actiona, acele elemente pe care am hotarat ca nu le mai vrem, sau pe care le vrem, dar intr-un fel diferit. Uneori asta doare, pentru ca toate aspectele descrise mai sus au ajuns sa faca parte din ceea ce suntem, si practic incercam acum sa renuntam la o parte din noi, pentru a pune altceva in loc.  

6. Poveste fara sfarsit  (sau Ceea ce conteaza cu adevarat este drumul ) - aceasta este o etapa perpetua, pentru care cea mai potrivita explicitare mi s-a parut a fi una mai degraba simbolica, continuta in urmatorul citat apartinand lui Manfred Kets de Vries : „Cat de nerabdatori suntem să ajungem intr-o statie si totusi, mai devreme sau mai tarziu trebuie să ne dam seama că nu exista nici o statie, nici un loc unde ajungi odata şi pentru totdeauna. Statia nu este decat un vis, adevarata bucurie a vietii este calatoria ”

Bineinteles ca uneori ne oprim , pana la urma oricine are dreptul la putina odihna... Important este ca dupa un timp sa ne ridicam, si sa continuam.

Va doresc si imi doresc “drum bun ” ! 

FREUD SI TEORIILE DESPRE STRUCTURA APARATULUI PSIHIC

Sigmund Freud, parintele psihanalizei, este cel care elaboreaza principiile psihologiei dinamice a personalitatii , concepand  ,,aparatul psihic” ca pe un intreg structural. Referitor la aceasta alcatuire a aparatului psihic ca un intreg structural el a elaborat doua “topici”, doua variante:

Prima topica freudiana distinge ca elemente alcatuitoare ale aparatului psihic trei instante, si anume: inconstientul, preconstientul si constientul. Intre aceste trei instante alcatuitoare impulsurile circula pe verticala, ascendent sau descendent: miscarea descendenta se exprima in reprimari si refulari, iar cea ascendenta in deplasari si sublimari, rolul esential revenindu-i inconstientului.   

Inconstientul contine pulsiuni care se comporta ca niste adevarate ,,fiinte vii”. El este sediul instinctelor sexuale care ,,clocotesc” si care au ca si ratiune de a exista ,,descarcarea” si “consumarea”, adica reducerea tensiunii si procurarea placerii. Acesta ,,descarcare” se face totusi respectand anumite reguli si norme de comportament social. Descoperirea obiectului capabil sa duca la consumarea pulsiunilor nu garanteaza si producerea consumarii ca atare, dimpotriva, satisfacerea acestor pulsiuni poate fi amanata sau chiar respinsa de catre constiinta. In virtutea acestui fapt, Freud considera ca inconstientul functioneaza dupa ,,principiul placerii”, privit de el ca fiind un principiu fundamental al vietii

Constientul, este doar ,,spectator”, el observa si permite sau, dimpotriva, nu permite satisfacerea pulsiunilor inconstientului. El nu are nici un  rol in adaptarea individului la solicitarile mediului , ci are doar rolul de “a cerne”, de a suprima, de a refula, de a trimite inapoi in inconstient acele pulsiuni care incearca sa iasa la suprafata, sau de a le permite sa faca acest lucru. Constiinta actioneaza dupa ,,principiul realitatii”, principiu care presupune gandirea, rezolvarea problemelor, a diverselor situatii problematice aparute prin stabilirea si aplicarea unor planuri concrete  de actiune.

Preconstientul este un fel de ,,statie de tranzit”, unde tendintele provenind din inconstient sau din constient poposesc temporar inainte de a trece in structurile opuse fiecarora dintre ele.                          

Atata vreme cat intre aceste trei instante exista un echilibru, viata psihica a individului este normala. Cand insa intervin dezechilibre sau distorsiuni, modelele de interactiune se modifica, tinzand spre patologic. Instinctele sexuale nesatisfacute sunt refulate, si sunt astfel transmise din nou in inconstient. Odata refulate ele insa nu dispar, ci actioneaza cu mai multa forta asupra individului pentru a fi satisfacute. Cu cat conflictul dintre libido (intelegand prin libido energia pulsiunilor sexuale) si constiinta este mai mare, cu atat instinctele refulate cauta alte cai de a se satisface. Astfel, satisfacerea apare sub forma asa-numitelor acte ratate , sub forma visului, sub forma starilor nevrotice. Dupa opinia lui Freud actele ratate, visele si nevrozele au la baza aparitiei lor o cauza de natura sexuala. In felul acesta, Freud ajunge la acreditarea unei simbolistici sexuale a viselor, magistral ilustrata in lucrarea sa “Interpretarea viselor”.

Perturbarile de comportament, ca forme de manifestare a inconstientului, pot fi intalnite atat la adulti cat si la copii. In acest context este de mentionat referirea pe care Freud o face la “complexul lui Oedip” conform caruia copilul mic manifesta un puternic atasament sexual fata de parintele de sex opus dublat de resimtirea aparitiei unei rivalitati fata de parintele de acelasi sex.

Freud explica de asemenea multe dintre fenomenele vietii sociale umane prin recurgerea la  sexualitate. Astfel, dupa Freud, sunt situatii in care arta, literatura, religia, morala nu sunt altceva decat manifestari ale sexualitatii, in urma unui adevarat proces de sublimare al instinctelor sexuale care renunta la placerea partiala pe care le-o poate produce satisfacerea lor, inlocuind aceasta placere printr-un alt scop care nu se mai revendica din  sexualitate.

Freud a introdus o metoda psihoterapeutica cu adevarat revolutionara, prin care se incearca reinstaurea echilibrului aparatului psihic si readucerea acestuia inapoi la starea de normalitate, este vorba despre psihanaliza. Psihanaliza clasica lucreaza prin readucerea in constiinta bolnavului a unor elemente psihice percepute ca fiind profund patogene in vederea dizolvarii si inlaturarii raului provocat. Partea decisiva a demersului psihanalitic consta in recrearea vechilor conflicte, de asemenea maniera incat sa se reuseasca determinarea bolnavului sa se comporte asa cum s-a comportat la data primei lor aparitii, punand insa de data aceasta in miscare toate fortele psihice disponibile pentru ca solutia sa fie una diferita. Pacientul este rugat sa comunice tot ceea ce-i trece prin minte, neselectiv, chiar si lucruri si fapte considerate neimportante cu referire la problema in cauza, i se cere sa-si readuca in memorie absolut totul, atat faptele pozitive, dezirabile, placute, laudabile, ci si pe cele considerate ca fiind triviale, murdare si degradante, printr-un exercitiu de profunda onestitate.Freud insusi spune, referitor la acest aspect:”…Toate cele uitate fusesera intr-o oarecare masura neplacute, fie socante, fie dureroase sau rusinoase pentru standardele personalitatii afectate. Se impunea de la sine concluzia ca tocmai de aceea fusesera uitate , adica nu ramasesera constiente. Pentru a le constientiza din nou, trebuia sa cheltuim efort propriu, pentru a-l presa si a-l constrange(1) Se incearca astfel scoaterea la iveala a sufletului framantat si chinuit al pacientului pentru a fi disecat si analizat fara nici o rezerva si fara nici o retinere. Ideile spontane ale pacientului reprezinta pentru psihanalist ‘’minereul din care el va extrage metalul pretios ‘’.

Cea de-a doua topica freudiana (dupa 1920) se refera la personalitate si, de data asta Freud identifica ca elemente alcatuitoare ale structurii aparatului psihic, Sinele (Se), Eul si Supraeul (das Es", das "Ich", das "Uber-Ich" )

Freud descrie ca intre aceste 3 instante psihice, Sine, Eu si Supraeu, exista  raporturi dinamice si structurale deosebit de complexe: “ Am recunoscut tot mai clar ca evenimentele istoriei omenirii, interactiunile dintre natura omului, dezvoltarea culturii si acele precipitate ale trairilor primordiale drept al caror reprezentant cauta sa se evidentieze religia, sunt numai oglindirea conflictelor dinamice dintre Eu, Se, si Supraeu, pe care psihanaliza le studiaza la individ, aceleasi procese, repetate pe o scena mai mare”(2)                                                                        

Sinele este zona arhaica, care cupride tot ceea ce este ereditar, dat la nastere, si in special instinctele, care isi afla in acest sine expresia psihica. Sinele este  echivalentul inconstientului din clasificarea corespunzatoare primei topici, este sediul instinctelor, acestea reprezentand sursa primara a energiei psihice.

 Eul este o portiune a sinelui care sub influenta lumii exterioare, a mediului inconjurator sufera o dezvoltare speciala, in sensul ca din simplu receptor si protector in raport cu stimulii, devine un intermediar intre sine si lumea exterioara. Eul este responsabil de miscarile voluntare cu rol in autoconservare.

Supraeul este o structura speciala existenta tot in perimetrul eului, prin intermediul caruia se produce o prelungire a influentei parintilor si, prin intermediul acestora,  o influenta a mediului social. Freud spunea: “Supraeul este mostenitorul complexului Oedip si reprezentantul standardelor etice ale omului(3)

Dintre aceste trei instante, cea mai importanta , dupa Freud, este cea reprezentata de catre Eu, intrucat functionarea Eului trebuie sa satisfaca simultan cerintele Sinelui, Supraeului si realitatii inconjuratoare. Eul indeplineste astfel trei mari categorii de  functii.

-fata de realitatea exterioara ( pe care o percepe, inmagazineaza experientele prin  memorare, invata din experiente si transforma lumea externa in avantajul sau, sau cel putin actioneaza in aceasta directie )

-fata de sine (controleaza instinctele, decide asupra satisfacerii, amanarii sau suprimarii lor, tinde spre obtinerea placerii in conformitate cu ‘’ principiul realitatii’’ )

-fata de supraeu (relevata prin aceea ca trebuie sa tina seama de cadrul etico-moral pe care Supraeul,  ca reprezentant al standardelor etice, valori si idealuri traditionale, il impune.          

Incepand cu 1923 Freud defineste Eul Ideal, care, spre deosebire de Eul insemnand omul asa cum este, reprezinta omul asa cum ar trebui sa fie, modelat de o cenzura morala puternica.                 

Referitor la importanta celor doua topici descrise mai sus, Freud insusi spunea: “Este totusi corect sa spun ca de la stabilirea celor doua feluri de pulsiuni (Eros si pulsiunea mortii) si descompunerea personalitatii in Eu, Spraeu si Se (1923) nu am mai avut contributii hotaratoare la psihanaliza, iar ceea ce am scris mai tarziu ar fi putut fi omis fara pagube(4)  Profesorul I. Manzat, cu referire la mutatiile produse de teoriile si contributia lui Freud in psihologie spune : " Este hiperbolica afirmatia americanului C.A. Mace (1967) care sustine ca tranzitia de la psihologia prefreudiana la cea freudiana este de ordinul marilor mutatii geologice. S-a emis si ideea de « rasturnare copernicana » si s-a spus ca fiecare volum semnat de Freud a zguduit lumea " (5)    

                                                                                                                                   

___________________

(1)  Sigmund Freud, Autobiografie (1925), Opere vol 16 (Viata mea si psihanaliza) ed. Trei, p 150,

(2)   Sigmund Freud, post-scriptum(1935) la Autobiografie, Opere vol 16 (Viata mea si psihanaliza) ed. Trei, p 203

(3))  Sigmund Freud, Autobiografie (1925), Opere vol 16 (Viata mea si psihanaliza) ed. Trei, p 186,

(4) )   Sigmund Freud, post-scriptum(1935) la Autobiografie, Opere vol 16 (Viata mea si psihanaliza) ed. Trei, p 202

(5) I. Manzat, Istoria Universala a Psihologiei –istoria moderna si contemporana, ed 1994, pag 64  

 

POZITIILE DE VIATA

Conform lui Eric Berne, distingem patru poziţii de viaţă principale, adică patru moduri de a vedea relaţiile cu sine însuşi şi cu ceilalţi. Aceste patru pozitii de viata sunt:

1.  EU SUNT OK, TU EŞTI OK, este pozitia de viata care reprezinta soluţia cea mai adaptata si constructivă. Persoana care se situeaza in această poziţie este conştientă de propriile ei calităţi, are încredere în forţele proprii şi nu evită asumarea responsabilităţilor in relatiile cu cei din jur.  Se poate spune ca pentru o astfel de persoana motto-ul potrivit este „Să căutăm cea mai bună soluţie impreuna!”

2.    EU NU SUNT OK, TU EŞTI OK, este pozitia de viata reprezentativa pentru persoanele care aleg sa stea în umbra partenerilor de relatie, supuse si dependente. Astfel de persoane  cultivă sentimentul propriei neputinţe, complacandu-se in pozitia de victime. Adeseori se simt deprimate, demne de dispreţul celorlalti, inferioare, si aşteaptand mereu ca salvarea să vină de la ceilalţi. Au o puternica nevoie de confirmare din partea celorlalti, si nu suporta singuratatea. Par sa-si fi ales urmatorul slogan: „Eşti mai bun decât mine!”

3.   EU SUNT OK, TU NU EŞTI OK, este reprezentativ pentru persoanele care se considera superioare, si care manifesta dispret si mila fata de cei din jur. Perfectioniste, aflate mereu in cautarea originalitatii, aceste persoane sunt intolerante la critica oricat de constructiva, si au o mare nevoie interioara de a le fi recunoscute meritele, de a fi apreciate si laudate. În schimb, ele îi devalorizează constant pe ceilalţi, si au ca motto : „Eu am intotdeauna dreptate”

4.   EU NU SUNT OK, TU NU EŞTI OK, este caracteristica persoanelor resemnate, aflate in poziţia de spectator al propriei vieţi. Acestor persoane le lipseste increderea in fortele proprii, dar nu-i crediteaza nici pe ceilalţi cu valoare personala sau cu resurse.  Astfel de persoane dezvolta adesea stari depresive si au ca slogan asumat: „Nu ne rămâne nimic de făcut.”

De-a lungul vietii noi nu ramanem fixati intr-o singura pozitie, ci avem de regula o pozitie dominanta, pe care o folosim preponderent. Am ajuns la aceasta pozitie de viata in urma experientelor pe care le-am traversat in special in perioada copilariei, si am exersat-o atat de des pana am ajuns sa ne identificam cu ea. Dintre aceste pozitii de viata, doar pozitia „Eu sunt OK, tu eşti OK” este benefică pentru o viaţă echilibrată. In cazul in care am adoptat o alta pozitie de viata decat aceasta, este posibil ca in timp sa intampinam dificultati semnificative in modul de a relationa cu cei din jur. Putem sa obtinem o modificare a pozitiei de viata in care ne situam in mod predominant, printr-un proces constient si constant de autocunoastere si dezvoltare personala.

 

CUM SA TE VINDECI CU O POVESTE

" Odata ca niciodata am fost eu, umblând prin casa ca un leu în cusca. Eram bolnava, asta era sigur, dar nu reuseam sa înteleg ce anume aveam. Nu mi se întâmplase nimic deosebit, nimic iesit din comun. Atunci ce era cu nelinistea aceea fara motiv, cu acel du-te-vino, de parca as fi cautat un lucru si nu-l gaseam, cu acea senzatie ca ceva, nu se stie ce, ma presa. Nu pricepeam nimic. 
Nu-mi mai aduc aminte cum de mi-a trecut prin minte sa inventez o poveste. Am inventat o poveste plina de personaje: erau acolo si Printesa Luminii si Printul Întunericului, care se iubeau grozav, dar, fiind din doua împaratii incompatibile, nu era chip sa-si poata uni vietile ...
Pe atunci eram înca o fetita, nu faceam parte dintre "lucratorii" din domeniul psihologiei, nu stiam nimic despre simbolism si arhetipuri, dar îmi amintesc bine emotiile pe care mi le-a trezit acea incursiune în imaginar. Basmul meu se opera în împrejurari dramatice si nu gasea nici o rezolvare: o iubire nefericita, imposibilitatea de a o împlini, imposibilitatea celor doi de a se uita unul pe altul, de a se desparti, de a se elibera ... Ce mai, o adevarata tragedie!
Era în acelasi timp o situatie destul de caraghioasa si de paradoxala: s-ar fi zis ca pentru mine, în dupa-amiaza aceea obisnuita de început de vara, sa rezolv povestea Printului Întunericului si a Printesei Luminii devenise o chestiune de viata si de moarte! Nu vedeam de ce trebuia sa-mi pese asa de tare, dar ma simteam atât de implicata în povestea cu pricina, încât am trecut prin ceasuri întregi de chinuri emotionale în cautarea unei încheieri fericite a basmului meu.
Solutia a venit când se facuse seara: o rezolvare deplina, permanenta, care îi lasa pe toti linistiti la locul lor, bine aranjati în noua lor pozitie. Iar eu, cu sufletul împacat al celui care a
dus la bun sfârsit cine stie ce fapta eroica, m-am dus în pace la culcare.
Experienta s-ar fi încheiat probabil aici, fara sa-mi lase altceva decât amintirea vaga a unui raptus de "nebunie fabulatorie", daca nu s-ar fi întâmplat ca în zilele urmatoare sa am nenumarate intuitii de tot felul, dintre cele mai rodnice! O sumedenie de probleme marunte, pe care le lasasem sa se adune fiindca oricât m-as fi gândit nu vedeam nici o solutie, îsi gaseau acum pe neasteptate raspunsul, iar raspunsul era atât de simplu si de firesc, încât ma uimea ca nu ma gândisem la el mai înainte.
Oare ce mi se întâmplase? Raspunsurile, solutiile, ideile "geniale" nu-mi veneau ca rod al unor reflectii îndelungate si laborioase, ci ca strafulgerari de intuitie. La momentul respectiv
n-am facut altceva decât sa retin ce se întâmplase, promitându-mi sa repet eventual experimentul, daca ar mai fi fost nevoie.
Prima mea aplicare terapeutica a tehnicii inventarii unui basm a avut loc multi, foarte multi ani dupa aceea. La data respectiva lucram dej a de ceva vreme în domeniul medicine psihosomatice. Tratamentul tulburarilor psihosomatice prin psihoterapie era munca mea de toate zilele. Dar când un prieten apropiat s-a îmbolnavit m-am trezit cu mâinile legate: ca profesionist, vedeam limpede componentele simbolice ale tulburarilor de care suferea, însa data fiind relatia noastra de prietenie, nu puteam sa intervin personal ca psihoterapeut, iar situatia lui fizica se înrautatea de la o zi la alta ...
Asa ca am încercat, aproape fara sperante, "metoda basmului": i-am sugerat sa inventeze pe loc o poveste, cum îi venea în clipa aceea, urmând sa vorbim despre ea mai târziu.
Lucrul absolut uluitor era ca povestea lui continea o perfecta transpunere în imagini a mecanismului fizic prin care se manifesta boala! Trebuie sa subliniez ca prietenul în cauza nu avea nici un fel de cunostinte de medicina sau de psihologie, fiind exclusa asadar din partea lui orice intentie de a introduce elemente ad-hoc. Inventase un basm si nimic mai mult. Nu vedea nici o legatura între basm si boala de care suferea sau cu viata lui, în general (cum nu vazusem nici eu, în dupa-amiaza aceea de vara, nici o legatura între mine însami si Printesa Luminii sau Cavalerul Întunericului!)
Aspectul cel mai fascinant al metodei fabulatiei este ca permite accesul la abisuri de "cunostinte necunoscute", ca sa le spun asa. Inventând un basm, dam chip (si glas) unor procese interioare profunde, care în viata de fiecare zi ramân ascunse constiintei noastre; si totusi, o parte din noi stie ...
Cu prilejul acela (prin intermediul basmului inventat de prietenul meu) am putut observa ca "rezolvarea basmului", adica scoaterea acestuia din starea de impas în care se opera initial si basmul prietenului meu, avea efecte directe si asupra functionarii organismului. În cazul sau nu se produsese doar acel fenomen de "stimulare a intuitiei" cu efecte pozitive asupra situatiei psihologice si relationale în general, ci se petrecuse si un fenomen de stimulare a proceselor de autovindecare, dat fiind ca era vorba de o maladie fizica aflata în curs.
De la aceasta descoperire si pâna la introducerea fabulatiei printre tehnicile mele de terapie psihosomatica, pasul a fost scurt si firesc, iar în anii care au urmat i-am putut verifica tot timpul eficacitatea "

PAOLA SANTAGOSTINO - Cum sa te vindeci cu o poveste

PROGRESUL

Un explorator strabatea uriasele paduri ale Amazoniei, in America de Sud. Cauta oarece zacaminte de petrol si era foarte grabit. In primele zile, indigenii pe care ii angajase ca si insotitori, se adaptara la mersul rapid si nelinistit pe care albul dorea sa-l imprime tuturor lucrurilor.

Dar, in dimineata celei de-a treia zi, se oprira tacuti si ramasera nemiscati, cu un aer intrutotul absent. Era lucru vadit ca nu aveau de gand sa mai porneasca la drum. 

Pierzandu-si rabdarea, exploratorul nostru arata spre ceas si cu gesturi graitoare, incerca sa-l faca sa inteleaga pe cel ce era capetenia insotitorilor ca era necesar sa se urneasca din loc, pentru ca timpul trecea.

- Cu neputinta, raspunse acesta, linistit. Oamenii au umblat prea repede si acum asteapta ca sufletul lor sa-i ajunga din urma. 

Oamenii de azi sunt tot mai rapizi. Dar sunt si nelinistiti, distrati si nefericiti. Aceasta pentru ca sufletul lor a ramas undeva in urma si nu-i mai poate ajunge.

 

Autor Bruno Ferrero .

Mai multe carti ale acestui autor, gasesti aici http://www.galaxiagutenberg.ro/?autor=73

DEPRESIE SI PIERDERE

 

În depresie, unul dintre factorii declanşatori ai acesteia, este de multe ori pierderea, înţelegând prin „pierdere” pierderea unei persoane semnificative pentru individ. Confruntarea cu pierderea presupune confruntarea cu toate sentimentele evocate de aceasta, proces absolut necesar, pentru a putea începe procesul real de vindecare a rănii produse de pierdere.

 

Durerea provocată de pierdere se manifestă la toate nivelurile fiintei:fizic, mental, emoţional, spiritual. Intensitatea durerii face ca drumul catre vindecare să fie alcatuit din parcurgerea mai multor etape: etapa iniţială, de şoc puternic, neprevazut, apoi o etapa de suferinţă şi dezorganizare, perioadă în care se resimte acut pierderea suferita şi în care pot aparea diferite forme de depresie, si faza de reorganizare, in care lucrurile se „reaseaza”, aceasta reasezare avand loc de obicei la un alt nivel. Suferinta a fost si ramane o scoala, o „transformare”, ea putand sa determine o crestere, o intarire, dar la fel de bine poate determina o fragilizare a fiintei umane.

 

De ce depinde cum si cat ne afecteaza aceasta traire a suferintei urmand unei pierderi? De ce depinde daca iesim intariti sau, dimpotriva, fragilizati din asta? Este vorba de influenta unei multitudini de factori: constitutional-genetici, situationali, conjuncturali.

 

Ceea ce este cu adevarat important este intelegerea faptului ca depresia poate fi depasita si ca este de preferat sa solicitam ajutor de specialitate atunci cand ne confruntam cu o astfel de problema.       

 

INVITATIE LA CASTEL

" În cartea Dragoste şi deşteptare John Welwood foloseşte analogia cu un castel pentru a descrie lumea dinăuntrul nostru. Imaginaţi-vă că sunteţi un castel minunat, cu coridoare lungi şi mii de camere. Fiecare cameră din castel este perfectă şi are un dar special. Fiecare cameră reprezintă un aspect diferit al vostru şi este o parte integrantă a întregului castel perfect.

 

Când aţi fost copii, aţi explorat fiecare centimetru din castelul vostru, fără ruşine şi fără a judeca. Fără frică, aţi scotocit în fiecare cameră, căutând pietrele preţioase şi misterul ei. Aţi acceptat cu dragoste fiecare cameră, fie ea o încăpere oarecare, dormitor, baie sau pivniţă. Absolut fiecare încăpere era un unicat. Castelul vostru era plin de lumină, dragoste şi minune. Apoi, într-o zi, cineva a venit la castel şi v-a spus că una dintre camere era imperfectă, că, fără îndoială, ea nu aparţinea castelului vostru. V-a sugerat că, dacă doreaţi să aveţi un castel perfect, trebuia să încuiaţi uşa de la acea cameră. Întrucât doreaţi dragoste şi acceptare, v-aţi grăbit să o încuiaţi. O dată cu trecerea timpului, au venit din ce în ce mai mulţi oameni la castelul vostru. Cu toţii şi-au spus părerile despre camere, despre care le plăceau şi care nu le plăceau. Încetul cu încetul, aţi închis uşă după uşă.

 

Minunatele voastre încăperi au fost închise, li s-a luat lumina, au fost lăsate în întuneric. A început un ciclu.

 

De atunci încoace, din diferite motive, aţi închis din ce în ce mai multe uşi. Aţi închis uşi, deoarece vă era teamă, sau deoarece credeaţi că acele camere erau prea îndrăzneţe. Aţi închis uşi la camerele care erau prea conservatoare. Aţi închis uşi, deoarece alte castele pe care le-aţi văzut nu aveau o cameră ca a voastră. Aţi închis uşi, deoarece conducătorii voştri religioşi v-au spus să staţi departe de anumite încăperi. Aţi închis orice uşă care nu se potrivea standardelor societăţii sau propriului vostru ideal.

 

S-a dus vremea când castelul vostru părea nesfârşit şi viitorul părea extraordinar şi luminos. Nu vă mai gândeaţi la fiecare încăpere cu aceeaşi dragoste şi admiraţie. Acum, doreaţi să dispară camerele de care eraţi odată mândri. Încercaţi să găsiţi o modalitate de a scăpa de aceste încăperi, dar ele făceau parte din structura castelului. După ce aţi închis uşa la oricare încăpere care nu vă plăcea, o dată cu trecerea timpului aţi uitat complet că ea există. La început nu v-aţi dat seama ce faceţi. Devenise un obicei. Pe măsură ce fiecare exprima mesaje diferite despre cum ar trebui să arate un castel magnific, v-a fost mult mai uşor să-i ascultaţi pe ei, decât să aveţi încredere în vocea voastră interioară - cea care iubea întregul castel.

 

Faptul că aţi închis acele camere v-a făcut să vă simţiţi cu adevărat în siguranţă, în curând, v-aţi trezit că locuiţi doar în câteva încăperi mici. Aţi învăţat cum să vă încuiaţi viaţa şi să vă simţiţi bine făcând acest lucru. Mulţi dintre noi am încuiat atât de multe camere, încât am uitat că am fost odată un castel. Am început să credem că nu suntem decât o căsuţă mică cu două camere, care are nevoie de reparaţii.

 

Acum, imaginaţi-vă castelul ca un loc care găzduieşte tot ceea ce sunteţi - binele şi răul - şi că fiecare aspect care există pe planetă, există înăuntrul vostru. Una dintre camere este dragoste, alta curaj, una este eleganţă şi alta este graţie. Numărul camerelor este fără sfârşit. Creativitate, feminitate, cinste, integritate, sănătate, agresivitate, sex, putere, timiditate, ură, lăcomie, frigiditate, lene, aroganţă, boală şi răutate sunt încăperi din castelul vostru. Fiecare încăpere este o parte esenţială a structurii şi fiecare cameră are un opus undeva, în castelul vostru. Din fericire, nu suntem niciodată mulţumiţi cu a fi mai puţin decât ceea ce suntem capabili să fim. Nemulţumirea noastră în ceea ce ne priveşte este un motiv pentru a căuta camerele pierdute ale castelului nostru. Putem găsi cheia înspre unicitatea noastră, numai atunci când deschidem toate încăperile din castel.

 

Castelul este o metaforă care ne ajută să înţelegem amploarea lui cine suntem. Fiecare dintre noi posedă acest loc sacru înăuntrul său. Accesul acolo este uşor, dacă suntem gata şi dornici să vedem totalitatea lui cine suntem. Cea mai mare parte dintre noi suntem înspăimântaţi de ceea ce vom găsi în spatele uşilor acestor încăperi. Aşa că, în loc de a porni într-o aventură ca să ne găsim sinele nostru ascuns - plini de energie şi uimire -continuăm să pretindem că încăperile nu există. Ciclul continuă. Dar dacă doriţi cu adevărat să schimbaţi direcţia vieţii voastre, trebuie să intraţi în castel şi să deschideţi cu încetul absolut fiecare uşă. Trebuie să vă exploraţi universul interior şi să luaţi înapoi tot ceea ce nu v-aţi asumat. Nu vă puteţi aprecia măreţia şi nu vă puteţi bucura de totalitatea şi unicitatea vieţii voastre, decât în prezenţa sinelui vostru întreg. "

 

Debbie Ford,  fragment din volumul "Partea întunecată a căutătorilor de lumină "

 

 

CUM PUTEM SA-I AJUTAM PE CEI CARE AU UITAT SA SE BUCURE?

 

Uneori oamenii din jurul tau, oameni dragi, rude, prieteni, sunt atât de deprimaţi şi loviţi de ceea ce viata le-a rezervat, încât pur şi simplu nu se mai bucura de nimic. Si nu doar ca uita sa se bucure de „azi” dar nu mai vor sa-si aminteasca nici momentele de bucurie pe care le-au trăit „ieri”. Ei ajung chiar sa considere ca a fi bucuros este ceva ce „nu se cade” .

 

Cand te intalnesti cu astfel de situatii, poate fi de ajutor sa:

  • povestesti momente pline de bucurie din propria ta experienta
  • relatezi intamplari incarcate de bucurie din viata altor persoane
  • oferi cat mai multe vesti bune
  • evidentiezi acele evenimente deosebite din viata lor pentru care au tot dreptul sa se simta bucurosi
  • fii un exemplu personal de focalizare pe evenimentele pozitive ale vietii

 

Nu trebuie sa te grabesti. Vei avea nevoie de multa rabdare si perseverenta. Prezinta evenimentele in detaliu, zabovind asupra aspectelor vesele, inedite, incarcate de bucurie. Acorda-i omului de langa tine timpul necesar pentru a se racorda la o frecventa diferita de a lui. Bucuria impartasita este un miracol, si, in timp, va readuce zambetul pe chipul celor de langa noi.     

 

 

 

UMBRELA CEA ROSIE

 

Pământurile erau arse și crăpate din lipsă de ploaie. Frunzele palide și îngălbenite de-abia se mai tineau pe crengi. Iarba de pe pajiști se ofilise. Oamenii erau încordați și nervoși, cercetând cerul de cristal de culoarea albastrului de cobalt.

Săptămânile se înșirau una după alta tot mai fierbinți și de luni de zile nu mai căzuse nici o picatura de ploaie.

Preotul organiză în piața din fața bisericii o ora specială de rugăciune pentru a implora ploaia de la Dumnezeu.

La ora stabilită, piața era plină de lume îngrijorată dar plină de încredere.

Mulți aduseseră obiecte care dădeau mărturie despre credința lor. Parohul privea cu admirație Bibliile, crucile, rozariile.

Nu reușea însă să-și dezlipească privirile de la o fetiță așezată cuminte în primul rând, care avea pe genunchi o umbrelă roșie.

Ce inalta masura a credintei intr-o lume laicizata, este aceea de a-ti lua cu tine umbrela, atunci cand te rogi pentru venirea ploii.......  

 

 

 

POVESTEA OMULETULUI DE LEMN


Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli.

Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul.
Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.
Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.
Tot stelute primeau si cei talentati unii; puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sarii peste cutii inalte.
Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute… Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una. Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre acestia din urma. Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el. Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta… si imediat o sa primeasca bulinute!!!
Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara nici un motiv.
- Merita multimea asta de buline negre, isi spuneau omuletii unii altora.
- Este clar ca nu e bun de nimic!
Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el: „Asa este, nu sunt bun de nimic!”, isi spunea el.
In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.
Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.
Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina unii o admirau atat de mult incat se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.
- Ca ea vreau sa fiu!, ii trecu prin minte lui Pancinello.
Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalti!
Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.
- Nu este mare lucru, ii raspunse ea. In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.
- Pe Eli?
- Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.
- Dar de ce?
- Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal! Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca.
- Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?, striga el dupa ea.
Insa Lucia nu-l mai auzii. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.
- Dar nu este drept!, isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga le Eli.
Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire.
Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe bancul de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise:
- Eu aici nu raman!, si se indrepta spre iesire. Dar chiar atunci isi auzi numele:
- Pancinello, tu esti?, se auzi un glas patrunzator. Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!
Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa.
- Stii cum ma cheama?, il intreba Pancinello.
- Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat! Eli se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe banca. Hmm… Se pare ca ai adunat ceva etichete…
- Nu am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!
- Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!
- Chiar nu-ti pasa?
- Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei –sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu, Iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!
Pancinello incepu sa rada:
- Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?
Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet:
- Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!
Nimeni… niciodata… nu-l mai privise astfel pe Pancinello… si in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
- In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine, continua apoi Eli.
- Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete, raspunse Pancinello.
- Stiu, mi-a povestit despre tine.
- De ea de ce nu se prind etichetele?
- Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!
- Cum adica?
- Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?
- Pai, nu prea…
- Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre.
Deocamdata iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti
voi aduce aminte cat de important esti pentru mine.
Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli ii spuse:
- Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!
Pancinello nu se opri din mers, dar gandi: “Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!”
Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina…

 

Autor:  Max Lucado

Pentru mai multe carti apartinand lui Max Lucado , puteti accesa link-ul urmator:  http://maxlucadoromania.wordpress.com/category/carti-ro/

SAMANTA

 

Un bogat om de afaceri, crestin, a decis ca era timpul sa-si lase un succesor la comanda companiei sale. In loc de a se orienta spre unul dintre directorii firmei sau spre proprii sai copii, el a decis sa incerce ceva deosebit.

Intr-o zi, si-a convocat tot executivul, care era format din tineri si le-a spus:

- Dragii mei, a sosit timpul sa-mi numesc un inlocuitor la conducerea companiei in calitate de manager general . Asa ca decizia mea este ca unul dintre voi sa ocupe acest post.

Toti au ramas socati, in timp ce seful a continuat:

- Astazi intentionez sa va dau fiecaruia cate o samanta – o samanta speciala. Vreau sa luati samanta asta acasa, s-o plantati, s-o udati si apoi, exact peste un an, sa veniti cu planta care a rasarit si crecut din aceasta samanta. Cu acea ocazie voi analiza planta fiecaruia si, dupa un criteriu personal, voi alege viitorul manager general.

Un tanar, pe nume Jim, a fost prezent la intalnire si, asemenea fiecaruia, a primit si el o samanta. A plecat acasa si, cu entuziasm, i-a impartasit sotiei planul sefului.

Sotia l-a ajutat sa gaseasca un vas potrivit, pamant de calitate imbunatatit cu ingrasamant natural si apoi a plantat samanta. In fiecare zi, Jim turna apa in acel vas si astepta cu nerabdare sa vada un semn ca samanta a incoltit si o mica planta si-a facut aparitia.

Dupa vreo trei saptamani, colegii lui vorbeau despre semintele lor si despre plantele care au inceput sa rasara. Jim urmarea cu atentie vasul in care plantase samanta, dar nimic nu se intampla.

Trei, patru, cinci saptamani au trecut, dar in vasul cu pamant nu se vedea nici un semn de incoltire si crestere. Colegii lui vorbeau deja despre plantele lor, iar Jim se simtea falimentar in incercarea lui de a face samanta sa se transforme in planta. Au trecut sase luni – nimic insa nu se intamplase, in vasul cu pamant al lui Jim. Cu nespusa parere de rau, Jim si-a dat seama ca omorase samanta. Fiecare din colegii lui aveau deja pomi, plante, iar el nu avea nimic.

Oricum Jim a hotarat sa nu le spuna colegilor sai nimic din experienta lui esuata. A hotarat insa, sa continue sa ude samata si sa-i adauge ingrasamant…cine stie?

Poate ca, intr-o zi, samanta va incolti.

Dupa exact un an, fiecare dintre cei care primisera o samanta de la sef, si-au adus vasele cu plante pentru a fi inspectate. Jim i-a spus sotiei ca el nu indrazneste sa mearga la companie, cu un vas gol. Sotia insa l-a incurajat sa fie cinstit cu ceea ce i s-a intamplat. Desi a simtit un gol in stomac, gandindu-se la experienta pe care o va avea – poate cea mai jenanta experienta din viata lui – a hotarat totusi sa dea ascultare sfatului sotiei.

Astfel, in ziua hotarata pentru inspectie, Jim si-a luat vasul in care nu era decat pamant si s-a prezentat la sala de conferinte a companiei. Cand a intrat in sala, Jim a fost socat de varietatea de plante din vasele colegilor lui. Plantele erau minunate: diferite in culori si marimi. Jim si-a pus vasul pe podea si multi din colegii lui au bufnit in ras – altii l-au compatimit sincer.

Cand seful si-a facut aparitia, a salutat membrii executivului, rotindu-si privirea asupra tuturor. Jim cauta un colt cat mai indepartat, pentru a se ascunde.

- Uau! Ce plante minunate, copaci, flori ati crescut voi! – a spus seful. Astazi, unul dintre voi va fi numit managerul general al companiei.

Deodata, seful l-a descoperit pe Jim, in coltul cel mai indepartat al salii, cu vasul sau gol. L-a rugat pe directorul financiar sa-l invite pe Jim in fata. Jim a inghetat! El a inceput sa gandeasca cam asa: “Seful si-a dat seama de esecul meu. Mare lucru sa nu ma concedieze.”

Cand Jim a a juns in fata, seful l-a intrebat ce s-a intamplat cu samanta lui. Astfel ca Jim a trebuit sa-i spuna istoria sa. Dupa ce Jim a terminat, seful a spus ca toata lumea, cu exceptia lui Jim, sa ocupe un loc. Apoi, aratand cu mana spre Jim a spus:

- Iata-l pe noul vostru manager general. Numele lui este Jim.

Lui Jim nu-i venea sa creada. Esuase total in plantarea semintei. Cum putea el sa fie manager general, cu un asemenea esec?

Apoi, seful a continuat:

- Cu un an in urma, i-am dat fiecaruia din cei prezenti in aceasta sala – o samanta. V-am spus sa luati samanta, sa o plantati, sa o udati si sa mi-o aduceti astazi inapoi.

Ceea ce voi nu ati stiut este ca toate semintele pe care vi le-am dat au fost fierte – toate au fost seminte moarte, care nu aveau cum sa incolteasca. Toti, cu exceptia lui Jim, mi-ati adus pomi, plante, flori. Cand v-ati dat seama ca samanta pe care v-am dat-o eu nu incolteste, ati inlocuit-o cu alta samanta. Jim a fost singurul care a avut curajul si cinstea de a aduce vasul cu planta mea in el. Pentru acest motiv el va fi numit managerul general al companiei mele.

Oare ce avem de invatat de aici?  Tu, dragul meu cititor, ce parere ai ?   

REGELE SI MESAGERUL

Conducătorul unei împărăţii prospere cheamă un mesager. Când acesta soseşte, regele îi spune să meargă şi să găsească cel mai rău lucru care se află în lumea întreagă şi să-l aducă în câteva zile.

Mesagerul pleacă şi, după câteva zile, se întoarce cu mâna goală.

Uluit, regale întreabă: „Ce-ai găsit? Nu văd nimic".

Mesagerul spune: „Chiar aici este, maiestate!" şi scoate limba.

Mirat, regele îi cere tânărului să-i explice.

Mesagerul spune: „Limba mea este cel mai rău lucru din lume. Ea poate face multe lucruri groaznice. Limba mea spune multe rele şi minciuni. Prin ea îmi pot satisface toate plăcerile - şi apoi rămân obosit şi bolnav - şi pot spune lucruri care fac rău altor oameni. Limba mea este cel mai rău lucru din lume".

Mulţumit, regele îi ordonă mesagerului să meargă şi să găsească cel mai bun lucru din toată lumea.

Mesagerul pleacă în grabă şi, după câteva zile, se întoarce tot cu mâinile goale.

„Unde e?" răcneşte regele.

Şi, iarăşi, mesagerul scoate limba.

„Explică-mi!", spune regele.

Mesagerul răspunde: „Limba mea este cel mai bun lucru din lume. Ea este un mesager al dragostei. Numai prin ea poţi să exprimi frumuseţea copleşitoare a poeziei, ea mă învaţă rafinamentele gustului şi mă îndrumă să aleg hrana care-mi hrăneşte trupul. Limba mea este cel mai bun lucru din lume, deoarece îmi permite să incantez numele lui Dumnezeu".

Regele este foarte mulţumit şi îl numeşte pe mesager primul dintre consilierii sai

 

IMPOSIBILA COMUNICARE

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
De mult prea multe ori, nu reuşim să comunicăm cu cei din jurul nostru . 
Adică, nu reuşim să ne facem inţeleşi: vrem sa spunem ceva, şi cel din faţa noastră inţelege altceva, vrem să lămurim ne-lămuritele (cuvinte sau poate doar gesturi), şi nu suntem capabili să spunem nimic, lăsăm timpul să rezolve lucrurile în locul nostru, şi timpul le rezolvă aşa cum ştie el, pentru că e uituc: uită pur şi simplu mereu , repetitiv, să ţină cont şi de ceea ce ne dorim noi.

 

Acum mulţi ani, aveam o prietenă bună, cu care împărţeam multe:  mersul la teatru, spiritul de frondă, păreri despre băieţi blonzi sau bruneţi dar obligatoriu cu ochi de neuitat, şi mai ales extrem de delicate “secrete”,  care apar inevitabil în viaţa tuturor adolescentelor-cucuiete. Eram atat de prietene încât şi telefoanele noastre se simţiseră datoare să prelungească această prietenie, şi… erau “cuplate”. 

 

Într-o zi, fatidică zi, cineva (o matuşă)  i-a telefonat prietenei mele, dar  telefonul a ales să sune la mine. Am ridicat receptorul:

-          Alo?  Elena?

-          Nu ! Nu e Elena, e…atingere! ….

Inca o data, la fel…..  Sună iar, nu mai răspund; îl las să sune. S-a oprit…. Pe urmă, mai pe seară,  sună din nou. Uitasem de incidentul petrecut mai devreme.

-          Alo? 6.84…………..? (aceeaşi mătuşă ca de dimineaţă)

-          Da!

-          Ia ascultă, de ce……. ……….

Şi urmează o avalanaşă de invective.

 

Am analizat (eram doar foarte “tare” la logică, nu? ) şi am dedus că mătuşa ceruse dincolo numărul nostru de telefon, că altfel de unde să-l ştie?, şi acum sunase să mă certe pentru gestul de iubire pură al telefoanelor care aleseseră să facă atingere. Cum suna raţionamentul meu de atunci până la capăt? Cam aşa: păi, când a cerut ea numărul, cine i l-o fi dat n-a putut să-i spună: stai măi femeie, că sunt vecinii noştrii, e prietena lu’fi-mea, cum să dai telefon şi să-i faci tu cum ţi-o veni la gură, plus că, sigur a făcut atingere, se mai întâmplă…  Nu, se pare că n-a putut..

 

Şi AM ALES să mă simt jignită şi ofensată. Atât de jignită şi de ofensată încât nu am mai vorbit cu prietena mea, lasând timpul să rezolve el lucrurile. Şi timpul, de data asta a ales să rezove aşa: nu a mai vorbit nici ea cu mine, am crescut cu o prietenă bună minus la activ, şi cu golul de rigoare în suflet, a urmat liceul, facultatea, treceam una pe langă alta ca două străine, şi asta şi devenisem, oricum. Şi într-o zi ea s-a măritat şi a plecat în Canada, a avut o fetiţă şi pe urmă s-a despărţit. Eu, am facut şi eu o gramadă de lucruri nu foarte importante, au trecut şi prin viaţa mea diverse persoane, unele au ales să plece, altele au ramas…….

 

Scenariul “imposibila comunicare” s-a repetat de mai multe ori în viaţa mea, cu persoane diferite, aproape totdeauna oameni dragi, la care am ţinut mult, şi de care am reuşit de fiecare dată, inevitabil, să mă înstrăinez; doar ăsta era scenariul, nu? Şi eu îl jucam în cel mai bun mod cu putinţă. Până într-o zi când AM ÎNŢELES ( am înţeles că demult cândva, un copil speriat a ales să se comporte aşa într-un moment anume , şi că atunci probabil scenariul l-a ajutat, şi de asta a ales să-l repete iar şi iar şi iar, în acele momente în care se simte la fel de speriat ca atunci demult, chiar dacă între timp a crescut mare; am înţeles că e un scenariu cu rezultate cel puţin rele, care nu-mi mai foloseşte la nimic, şi mai ales, am înţeles că POT SĂ-L SCHIMB, şi am învăţat cum să fac asta).

 

Am înţeles şi am învăţat toate astea pe parcursul formării mele ca şi psihoterapeut. Şi am mai înţeles ceva: faptul că noi oamenii avem multe astfel de “scenarii” învăţate în copilărie , care ne-au fost utile atunci, dar care au ajuns să ne încurce rău de tot la varsta adultă.  Dacă tu, cel care citeşti acum aceste cuvinte, te confrunţi cu ceva asemănător în viaţa ta, e bine să ştii că psihoterapia te poate ajuta în mod real.

 

Cât despre prietena mea din copilărie, acum câteva luni, a venit într-o vizită în ţară, am înţeles că m-a căutat, şi eu nu eram acasă, şi a plecat fără să lase nici o adresă, nici un număr de telefon, nimic.  Şi am simţit, sau mai bine zis, mi-am dat voie să simt pentru prima oară după atâţia ani, că-mi este foarte dor de ea. Dar orice căutare pe Google nu întoarce nimic, şi nu am cui să-i spun IARTĂ-MĂ, şi ne desparte un Ocean.

 

 

 

DESPRE SCHIMBARE

 

O orientare terapeutică , este vorba despre analiza tranzactională, spune că noi, oamenii, suntem “OK”, şi că doar anumite comportamente ale noastre, pot să nu fie chiar “OK”. În general, când ne angajăm în astfel de comportamente, care nu sunt chiar OK, nu facem altceva decat să urmăm nişte strategii asupra cărora ne-am decis încă din copilărie.

 

Aceste strategii, rezultat al alegerilor efectuate în copilărie şi pe care odată ajunşi la vârsta adultă le resimţim ca fiind  disfuncţionale şi perturbatoare, este posibil să fi reprezentat atunci, în copilărie, cea mai bună, sau poate chiar singura variantă de supravieţuire pe care, copii fiind,  am reuşit să o identificăm. Şi asta pentru că lumea înconjurătoare poate părea uneori copilului mic extrem de nesigură si chiar ostilă, ameninţătoare. Logica după care “functioneaza” copilul mic este una aparte, specială, proprie vârstei. El interpretează realitatea din jurul său, gândeşte, simte, şi ia decizii în legatură cu el şi cu lumea, în virtutea acestei logici particulare. Problema este că aceste decizii, luate acum, sunt foarte puternice, astfel încât, adulţi fiind, continuăm uneori să acţionăm conform aceloraşi tipare. Şi continuăm să facem asta, chiar dacă de multe ori rezultatele sunt extreme de dureroase pentru noi.

 

Mai târziu, ca şi adulţi, ni se cere (de către viaţă) să luăm alte decizii. Şi este important să ştim că oamenii din jur, întâmplările care apar în viaţa noastră,  nu pot niciodată să ne determine să gândim, să simţim, să trăim, sau să ne comportăm într-un anume fel mai degrabă decât în altul. Oamenii şi întâmplările pot doar să exercite asupra noastră presiuni mai mari sau mai mici care să încerce să ne ducă într-o direcţie sau în alta. Dar decizia finală ne revine întotdeauna nouă, noi suntem cei care alegem să ne conformăm sau nu presiunilor venite dinspre oameni şi întâmplări.

 

Suntem singurii care decidem asupra comportamentelor, sentimentelor şi reacţiilor noastre. Prin urmare, şi răspunderea pentru ele ne aparţine în totalitate. Şi, ceea ce este mai important, tot noi suntem cei care le putem schimba. Asta e bine întotdeauna de ştiut: că orice decizie luată poate fi schimbată, dacă, la un moment dat pe parcursul vieţii, dintr-un motiv sau altul, ea ajunge să nu mai reprezinte ceea ce ne dorim pentru noi. Când vorbim despre decizii ne referim la decizii de viaţă, care acţionează la nivel inconştient.  Poate fi astfel vorba despre a nu ne considera demni de a fi iubiţi, de a ne fi mereu teamă că vom fi abandonaţi, despre faptul că ne considerăm a fi lipsiţi de valoare, sau despre faptul că este nevoie să fim bolnavi pentru a primi mângâierile celor dragi…….. Suna trist, nu?   

 

Vestea bună este că odată cu schimbarea acestor decizii, oamenii se schimbă ei înşişi, modelându-se pur şi simplu diferit, altfel decât au fost până atunci. Si da, pentru oricine schimbarea este posibilă : dacă deciziile mai mult sau mai puţin timpurii pe care le-am luat ajung să producă rezultate neplăcute pentru noi în prezent, putem identifica care sunt acele decizii, şi le putem înlocui treptat cu altele noi, mai potrivite cu ceea ce este viaţa noastră acum, sau cu ce ne dorim să devină ea în viitor. Modificarea conştientă a deciziilor va atrage după sine schimbarea tiparelor comportamentale,  uneori  încet dar sigur, alteori mai rapid, şi va face de asemenea să dispară efectele neplăcute ale vechilor tipare.

 

Schimbările antrenate de un astfel de demers conştient şi real asumat sunt profunde şi de durată. Trebuie doar……..să ne decidem să le facem! Şi merită; pentru că acolo, la capăt de drum, ne aşteaptă un om mai frumos, mai fericit şi mai împlinit.           

 

 

DESPRE MAME, TATI, SI COPII

 

 “A fi părinte” este unul dintre cele mai dificile roluri pe care şi le poate asuma cineva într-o viaţă de om. Avem toate şansele să devenim părinţi buni atunci când ne dorim cu adevărat un copil, când suntem suficient de maturi din punct de vedere emoţional, când ştim ce înseamnă un copil si ce schimbări va aduce în viaţa noastră, când cunoaştem ce nevoi are un copil şi suntem pregătiţi să i le asigurăm. Şi, mai ales, avem toate şansele să devenim părinţi buni atunci când suntem pregătiţi să renunţăm măcar în parte la noi, la Ego-ul nostru, la propriile noastre plăceri şi nevoi.  Pentru că da, copilul care va veni va trebui să devină centrul preocupărilor şi noul centru al lumii, în jurul căruia viaţa va gravita de acum înainte, cel puţin pentru o perioadă de timp.

 

Un copil înseamnă o lumină în vieţile noastre, un dar divin şi o mângâiere. Dar în egală măsură el ar trebui să însemne şi responsabilitate asumată. Pentru cei care îşi doresc un copil care să le umple vieţile de lumină şi se consideră şi pregătiţi să-şi asume responsabilitatea creşterii lui, poate că ar fi de folos să afle câte ceva despre importanţa climatului afectiv în perioada celor nouă luni de viaţă intrauterină.  

 

Prin iubire sau prin respingere, mama modelează clipă de clipă viaţa afectivă a copilului care se va naşte. Şi asta pentru că fiecare experienţă emoţională a mamei este simţită şi trăită la fel de intens şi de  către copil. Iubire, bucurie, încredere, linişte, calm, veselie, sau dimpotrivă ură, tristeţe, nervozitate, frică, dezamăgire, neîncredere, tot, dat absolut tot ce înseamnă experienţă trăită a mamei, reverberează şi se întipăreşte cumva în conştiinţa prelogică, afectivă, a viitorului copil, se fixează în memoria senzorială şi constituie fundamentul modului în care, mai târziu, acesta va interpreta propriile experienţe de viaţă.

 

Cumva, şi toate cercetările pun în evidenţă asta, fătul descifrează stările afective ale mamei şi simte dacă este iubit…. sau nu.  Aşa se face că atitudinea pozitivă, plină de iubire a mamei faţă de copilul din pântecele său, permite o dezvoltare sănătoasă şi armonioasă a acestuia din toate punctele de vedere, în timp ce respingerea de către mamă, poate duce la: decesul copilului la naştere, greutate redusă, existenţa şi persistenţa în viaţa de mai târziu a alergiilor de tot felul, a insecurităţii emoţionale, a permanentei temeri că va fi abandonat, toate acestea reuşind să-l transforme într-o persoană înalt dependentă emoţional.

 

Prin corpul mamei, copilul are primul contact şi intră în relaţie cu lumea. Uneori el resimte uterul matern ca fiind un loc deloc prietenos,(acesta fiind un posibil efect al alcoolului, medicamentelor sau drogurilor consumate de mamă, sau şi mai rău, ca rezultat al avorturilor ). O tentativă de avort făcută asupra copilului, va fi resimţită profund traumatic de către acesta, şi va fi stocată în straturile profunde ale amintirilor, la nivel inconştient, corporal, făcându-l să devină anxios,  mereu tensionat, temandu-se tot timpul să nu se piardă pe sine sau pe cei dragi. Dacă mama îşi reprimă fie şi numai parţial maternitatea, copilul, pentru a nu fi nevoit să suporte o atât de mare durere psihică, poate alege să întrerupă legăturile emoţionale cu ea, şi asta încă din viaţa intrauterină. Ulterior, aceşti copii vor ajunge să se confrunte cu diverse tulburări psihologice, cum ar fi atacuri de panică, fobii, probleme de comunicare. Uneori în viaţa de adulţi îşi vor aminti în vis agresiunea făcută asupra lor de fiinţa cea mai dragă, pe cînd chiar nu puteau să se apere singuri, şi când probabil că au fost totuşi apăraţi: de catre Îngeri şi de catre Dumnezeu.    

 

Tatăl are şi el partea lui de influenţă asupra dezvoltării ulterioare a copilului, oarecum indirectă. El este responsabil de asigurarea unui climat liniştit, securizant, plin de iubire şi protecţie pentru viitoarea mamă. Dacă efectul atitudinii şi comportamentelor soţului este acela că viitoarea mamă se simte iubită, fericită, împlinită şi completă, sau dimpotrivă, nesigură şi ameninţată, asta va avea consecinţe certe asupra viitorului copil. Şi asta pentru că emoţiile mamei se transferă, aşa cum am văzut deja, direct asupra copilului. Aşa se intâmplă cu certurile între părinţi care provoacă copilului aflat în pântece tahicardie, sau cu sentimentele de teamă ale mamei care pot provoca reducerea oxigenului care ajunge la copil.

 

Imediat după naştere, copilul ia contact pentru prima dată cu mediul exterior, un mediu străin pentru el, şi are nevoie de foarte multă atenţie din partea mamei. Şi de şi mai multă iubire. Pentru copil totul este nou, el nu are cu ce să compare ceea ce trăieşte, senzaţiile care îl inundă, şi asta pentru că….este prima dată când simte şi trăieşte orice. El părăseşte prin naştere un loc cunoscut,  calm şi securizant şi este aruncat într-o lume despre care nu cunoaşte nimic. Totul în jur se schimbă cu rapiditate, iar lumea copilului îşi pierde coerenţa şi continuitatea. Dacă acum el va reuşi să se simtă protejat şi încrezător în relaţia pe care o are cu mama sa, va dezvolta un sentiment de încredere şi faţă de lume.

 

 Concluzionând, trebuie reţinut că, în timp ce emoţiile pozitive ale mamei ajută la o dezvoltare ulterioară armonioasă a copilului, emoţiile negative şi ostilitatea au efecte precum: reducerea dezvoltării cognitive, afectare psihologică multiplă, infecţii repetate ale căilor respiratorii, slabe rezultate şcolare, mai târziu agresivitate, delincvenţă, consum de droguri şi chiar tentative de suicid. Copiii doriţi, aşteptaţi cu iubire, au întotdeauna o dezvoltare cognitivă şi emoţională superioară celor care reprezintă pentru părinţii lor mai degrabă un accident nedorit. Şi chiar dacă, orbiţi şi apăsaţi de propriile erori şi păcate, uneori nu mai reuşim să vedem lumina împrăştiată cu atâta  generozitate de copii, asta nu înseamnă că ei nu continuă să ne lumineze viaţa şi sufletele. Suntem chemaţi, actuali şi viitori, şi chiar cei poate niciodată părinţi, să ocrotim şi să protejăm cu iubire şi înţelepciune copiii, expresia purităţii şi a nevinovăţiei.      

 

DEPRESIA LA VARSTA A TREIA

 

Depresia este o realitate nu doar a vârstei a treia, dar parcă în cadrul nici unei alte categorii de vârstă ea nu este trăită cu atât de mult dramatism. Ruşinea, depresia, sau un sens al nevredniciei pot rezulta din încercarea de a se conforma unui ideal cultural mai degrabă greşit înţeles, potrivit căruia orice pierdere a funcţionalităţii devine umilitoare. Pentru mulţi bătrâni, bărbaţi sau femei, a trebui să ceară ajutorul este privit ca o dovadă de slabiciune. “Nu vreau să fiu o povară pentru nimeni”, una dintre frazele cel mai frecvent auzite din gura batrânilor, are un substrat ascuns, pentru că, a clama cu forţă : “Pot să o fac de unul singur” pare să fie ceea ce aşteaptă de la bătrânii săi societăţile şi culturile cu orientare predominant individualistă, competitivă. 

 

Pacientul depresiv se retrage din lume, refuzând-o şi refuzând a se mai dărui pe sine lumii.  Relaţiile cu lumea suferă un proces de disoluţie, pentru că tot ce vine dinspre lume îi produce acum suferinţă. Conversaţiile, veselia, cuvintele, dor; chiar şi lumina ajunge să doară. În cazurile grave, el întoarce complet spatele lumii, cufundându-se într-un adevărat hău interior: propriul suflet, în care nu mai există acum decât întuneric şi suferinţă. Şi astfel poate ajunge sa fie neînţeles, dezaprobat, şi respins chiar şi de persoanele apropiate, riscând să piardă ceea ce îi este de fapt indispensabil acum şi îl poate salva: iubirea, căldura şi suportul celor dragi.

 

În plus, pe parcursul vieţii, capacităţile psihoenergetice scad în mod constant, tinzând să se epuizeze. Posibilitatea fiinţei umane de a răspunde prin adaptare evenimentelor vieţii cotidiene şi factorilor de mediu, se reduce şi ea constant. Astfel, persoana de vârsta a treia ajunge să se descopere fragilizată în faţa vieţii. Aceste elemente precum şi cele care ţin de modificările psihofiziologice inerente vârstei, fac ca, în cazul persoanelor de vârsta a treia care prezintă o suferinţă depresivă, intervenţia terapeutică să necesite o abordare nuanţată, multinivelară.

 

Importanţa” bolii poate fi amplificată, dacă izolarea care o însoţeşte uneori înlocuieşte alte surse care dau “sens” şi ajută persoana vârstnică să se autodefinească. Cei foarte în vârstă, se bucură de obicei de puţină putere de influenţă, şi societatea are aşteptări reduse de la ei. Aşa se face că boala este acaparatoare, în continuă schimbare, “umple tot timpul”, ajunge să dea sens prin chiar existenţa ei. Poate fi  dificil, în vârstă fiind, să rezişti în aceste condiţii bolii, să refuzi asumarea rolului de bolnav sau să rezişti tentaţiei de a exploata boala pentru a obţine atenţie.  

 

Pe de altă parte, oamenii sunt diferiţi, şi deşi putem spune că există o legătură între a fi în vârstă şi a fi bonav, nimic de pe fata Pământului nu ne poate spune că orice persoană în vârstă se va îmbolnăvi, şi nici că o boală sau problemă de sănătate survenită la vârsta a treia, este de nevindecat. În plus, pentru unii vârstnici, a consulta un doctor, sau un psiholog poate fi chiar reconfortant şi securizant, fără să ajungă ca prin asta să se identifice cu rolul de bolnav .

 

Există o veche concepţie, încă îmbrăţişată de mulţi,  potrivit căreia oamenii sunt rezistenţi la schimbare, deoarece tind să repete moduri de a fi vechi şi familiare. Dar, studiile recente din domeniul neuroştiintelor, în special cele în legătură cu neuroplasticitatea, susţin altceva, şi anume faptul că schimbarea este posibilă în orice moment şi la orice vârstă. Perspectiva actuală asupra creierului este aceea că acesta se dezvoltă şi se menţine creând celule noi, ceea ce contrazice credinţa imbrăţişată până în prezent potrivit căreia persoanele în vârstă trebuie să se aştepte la o deteriorare mentală graduală, pe măsura morţii celulelor neuronale. Astfel încât cuvântul de ordine în cercetarea asupra creierului este “neuroplasticitate”, şi cercetătorii încep să exploreze dezvoltarea in locul deteriorării, în cazul persoanelor în vârstă.

 

Psihoterapia poate declanşa,  în cazul persoanelor de vârsta a treia un adevărat proces al reinventării de Sine, mai ales în cazul acelor persoane în vârstă care nu au avut anterior posibilitatea sa-şi exprime întregul potenţial creativ. S-au dovedit utile o gamă largă de tehnici,  provenind din abordări terapeutice diferite, care reuşesc să se completeze, şi să se integreze în mod fericit. Terapia ocupaţională, artterapia, meloterapia, terapiile umaniste, terapiiile cognitive comportamentale, par să se constituie într-o alternativă viabilă de tratament în cazul persoanelor de vârsta a treia afectate de depresie. Rezultatele pozitive se observă nu numai în ameliorarea sau chiar anularea dispoziţiei depresive, ci şi în ceea ce priveşte efectele altor afecţiuni, de obicei cronice, care sunt o caracteristică a pacienţilor de vârsta a treia, dar mai ales în recâştigarea stimei de sine, a încrederii, a dorinţei de implicare, de “a face lucruri”, de a trăi frumos şi “cu sens”.  

 

Închei în această notă, privind cu încredere şi optimism spre viitor, şi exprimând credinţa că dacă sunt ajutaţi, deşi aflaţi în amurgul vieţii, oamenii vor putea continua să facă ceea ce făceau şi până acum, vor putea învăţa ceva nou, sau îşi vor descoperi talente si abilităţi noi. Alţii vor alege poate să desfăşoare o activitate în slujba celorlalţi, o activitate de voluntariat prin care să-i ajute pe alţii, sau pur şi simplu îşi vor plimba din nou nepoţii în parc, zâmbind.

 

 

IN SFARSIT FERICIT ???

 

 

De cate ori nu ai crezut poate, ca daca ai avea bogatii materiale, o cariera de success, ai fi o persoana faimoasa si ai beneficia de o larga recunoastere, ai fi IN SFARSIT FERICIT ???

 

Studiile stiintifice, statisticile, ne arata insa ca realitatea este diferita, ca toate aceste asteptari sunt de fapt simple iluzii, Este mult mai probabil ca daca si cand am ajunge sa avem toate cele de mai sus, sau macar in parte, am fi mai degraba nefericiti si poate chiar bolnavi, si asta pentru ca persoanele cu teluri exclusiv materialiste, orientate predilect spre imagine, sunt puternic si pe termen indelungat expuse unor factori stresori extrem de puternici,

 

Acest fapt face ca ele sa experimenteze o suita intreaga de emotii negative ( manie, frustrare, umilinta, rusine, furie ), emotii care acumulate, ne-integrate, ne-prelucrate, pot duce in timp la aparitia anxietatii, a depresiei, a unor afectari somatice sau fizice cu spectru de manifestare foarte divers.

 

Nu vreau sa spun ca nu este ok sa ai toate cele de mai sus, sau ca nu trebuie sa visezi sa realizezi ceva important in viata ta ; departe de mine acest gand. Ceea ce imi doresc sa comunic, sa va comunic, este faptul ca lucrurile trebuiesc facute cu masura. Ca orice (si inteleg aici orice vreti : cariera, posesiuni materiale, faima, s.a.m.d. )  trebuie cladit cu responsabilitate, si tinand cont tot timpul de adevaratele noastre nevoi, care nu sunt nici pe departe doar de natura materiala.

 

Daca reusim sa facem toate acestea fara sa uitam de nevoile emotionale, de relationare, de nevoia a fi in comuniune cu semenii, de a ajuta, si mai ales fara sa uitam de nevoile noastre spirituale, de crestere si evolutie personala, atunci, ei bine, atunci ar putea fi Ok. Pentru ca tot statisticile arata ca persoanele care se concentreaza pe satisfacerea acestor nevoi emotionale, de relationare, spirituale, de crestere personala, s.a.m.d., reusesc sa aiba vieti mai implinite, mai sanatoase si …..mai fericite.

 

Pentru tine ce este cu adevarat important in viata, ce te face cu adevarat fericit ? Daca te-ai gandit la asta, si ai deja un raspuns la aceasta intrebare , m-as bucura daca l-ai impartasi aici cu noi ! Cu siguranta avem de invatat unii de la altii ! 

CUM SE FORMEAZA COPII NOSTRII ?

         „Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne;

Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi;

Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi;

Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea;

Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi;

Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia;

Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi;

Dacă triesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători;

Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea;

Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea;

Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubescă;

Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine;

Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel

Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă să fie generoşi;

Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr;

Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi;

Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul;

Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi în ceilalţi;

Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.”

 

    (D.L. Nolte şi R. Harris, 2001) 

UNEORI NU E SUFICIENT SA DORMIM IN ACELASI PAT

 

Cand iubim, adeseori cadem in capcana de a considera ca partenerul (sau partenera), in virtutea faptului ca ne iubeste, ar trebui sa stie pur si simplu toate nevoile si dorintele noastre; inzestrandu-l astfel in imaginatia noastra, cu adevarate “puteri paranormale” pe care evident ca nu le are…. Si astfel e atat de usor sa ajungem sa fim dezamagiti atunci cand el (sau ea) nu face ceea ce noi ne asteptam, pentru ca, nu-i asa?.....ar fi trebuit sa stie!

 

Dar vai, nu, celalat nu are acest dar, de a ne ghici dorintele si nevoile, aceasta credinta este doar o prelungire a starii fuzionale pe care o resimt toate persoanele indragostite, la inceputul relatiei, stare foarte asemanatoare cu starea fuzional-simbiotica care exista intre o mama si copilul ei nou-nascut.

 

Si nu, apropierea nu inseamna aceasta stare fuzionala, care cel mai adesea trece mai devreme sau mai tarziu, ea inseamna a intelege, a recunoaste, si a accepta nevoile, dorintele si vulnerabilitatile celuilalt. Si a le raspunde, cu onestitate. Inseamna a te dezvalui , a te arata celuilalt asa cum esti, dincolo de mastile pe care ni le punem uneori, barbati si femei deopotriva, atunci cand ne simtim in pericol de a fi perceputi asa cum suntem si ne este teama ca vom fi respinsi.    

 

PROCES INVERS

De obicei, noi oamenii cautam Infinitul……

Pornind de la lucruri, obiecte si categorii concrete, reale, tangibile, finite incercam sa intelegem in-finitul , sa-l “cuprindem” la nivel de cunoastere, sa-l “atingem” la nivel de gand, sa-l “simtim” la nivel de experiment transpersonal. Astfel incat,  “Calatoria” umana a fost si este este cumva o calatorie-mereu-dorinta de Infinit.  

In aceste conditii poate parea paradoxal ca tocmai psihologia, disciplina aflata mereu in avanposturile acestei fascinante calatorii, propune,  prin intermediul demersului psihoterapeutic de abordare a durerii si suferintei urmand unei pierderi semnificative, un proces invers : de  “retragere” a fiintei umane dintr-un perceput-infinit de durere si suferinta, inapoi in firescul asezat al  lucrurilor, obiectelor si categoriilor concrete, reale, tangibile, finite.         

In viata oricarui om pot exista momente in care sa se simta coplesit de durere si suferinta, ca urmare a unei pierderi, sau a unui eveniment traumatic. In astfel de situatii depasirea suferintei poate parea celui afectat ca fiind fara sfarsit. Ea este un proces lung, uneori deloc simplu, pe parcursul caruia cel aflat in suferinta are nevoie de sustinerea celor din jur; durerea nu trebuie strabatuta de unul singur. Impreuna putem depasi suferinta, mai simplu si mai usor........

In literatura de specialitate gasim sase tipuri de traume majore (Vasile D., 2002, p349), si anume:

Ø  Viata persoanei este in pericol sau persoana percepe ca se afla sub amenintare.

Ø  Amenintarea identitatii persoanei, a imaginii de sine, a integritatii personale si a stimei de sine, care poate apare in situatii precum abuz, viol, si reprezinta o intrerupere a cresterii si dezvoltarii in sensul de „cine sunt”

Ø  Pierderea unei relatii semnificative sau a suportului social (de exemplu pierderea unui partener, copil, divort, separare, chiar moartea animalului favorit)

Ø  Intreruperea functionarii normale sau pierderea libertatii (rani grave, boli grave, pierderea libertatii in cazurile de sechestrare

Ø  Pierderea viziunii asupra lumii, care oferea o coerenta si un sens vietii, si a filosofiei de viata

Ø  Afectarea sufletului persoanei (ca de exemplu o experienta care distruge increderea in viata, in altii, in Dumnezeu, in viitor.) 

Rolul cel mai important al psihoterapiei, in astfel de situatii, este acela de a transmite celui coplesit de durere convingerea ferma ca suferinta lui are un sfarsit, ca face parte din categoria lucrurilor finite, si ca undeva intr-un viitor nu foarte indepartat se afla o zi in care va fi din nou bine: o zi in care va putea sa zambeasca din nou, o zi fara suferinta. O zi afara din Infinit.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Blog Stats

  • Total posts(22)
  • Total comments(12)

Forgot your password?