Psihoterapeut Mariana Ionica

      Psihoterapeut Mariana Ionica

              Psihoterapie, consiliere si dezvoltare personala

IMPOSIBILA COMUNICARE

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
De mult prea multe ori, nu reuşim să comunicăm cu cei din jurul nostru . 
Adică, nu reuşim să ne facem inţeleşi: vrem sa spunem ceva, şi cel din faţa noastră inţelege altceva, vrem să lămurim ne-lămuritele (cuvinte sau poate doar gesturi), şi nu suntem capabili să spunem nimic, lăsăm timpul să rezolve lucrurile în locul nostru, şi timpul le rezolvă aşa cum ştie el, pentru că e uituc: uită pur şi simplu mereu , repetitiv, să ţină cont şi de ceea ce ne dorim noi.

 

Acum mulţi ani, aveam o prietenă bună, cu care împărţeam multe:  mersul la teatru, spiritul de frondă, păreri despre băieţi blonzi sau bruneţi dar obligatoriu cu ochi de neuitat, şi mai ales extrem de delicate “secrete”,  care apar inevitabil în viaţa tuturor adolescentelor-cucuiete. Eram atat de prietene încât şi telefoanele noastre se simţiseră datoare să prelungească această prietenie, şi… erau “cuplate”. 

 

Într-o zi, fatidică zi, cineva (o matuşă)  i-a telefonat prietenei mele, dar  telefonul a ales să sune la mine. Am ridicat receptorul:

-          Alo?  Elena?

-          Nu ! Nu e Elena, e…atingere! ….

Inca o data, la fel…..  Sună iar, nu mai răspund; îl las să sune. S-a oprit…. Pe urmă, mai pe seară,  sună din nou. Uitasem de incidentul petrecut mai devreme.

-          Alo? 6.84…………..? (aceeaşi mătuşă ca de dimineaţă)

-          Da!

-          Ia ascultă, de ce……. ……….

Şi urmează o avalanaşă de invective.

 

Am analizat (eram doar foarte “tare” la logică, nu? ) şi am dedus că mătuşa ceruse dincolo numărul nostru de telefon, că altfel de unde să-l ştie?, şi acum sunase să mă certe pentru gestul de iubire pură al telefoanelor care aleseseră să facă atingere. Cum suna raţionamentul meu de atunci până la capăt? Cam aşa: păi, când a cerut ea numărul, cine i l-o fi dat n-a putut să-i spună: stai măi femeie, că sunt vecinii noştrii, e prietena lu’fi-mea, cum să dai telefon şi să-i faci tu cum ţi-o veni la gură, plus că, sigur a făcut atingere, se mai întâmplă…  Nu, se pare că n-a putut..

 

Şi AM ALES să mă simt jignită şi ofensată. Atât de jignită şi de ofensată încât nu am mai vorbit cu prietena mea, lasând timpul să rezolve el lucrurile. Şi timpul, de data asta a ales să rezove aşa: nu a mai vorbit nici ea cu mine, am crescut cu o prietenă bună minus la activ, şi cu golul de rigoare în suflet, a urmat liceul, facultatea, treceam una pe langă alta ca două străine, şi asta şi devenisem, oricum. Şi într-o zi ea s-a măritat şi a plecat în Canada, a avut o fetiţă şi pe urmă s-a despărţit. Eu, am facut şi eu o gramadă de lucruri nu foarte importante, au trecut şi prin viaţa mea diverse persoane, unele au ales să plece, altele au ramas…….

 

Scenariul “imposibila comunicare” s-a repetat de mai multe ori în viaţa mea, cu persoane diferite, aproape totdeauna oameni dragi, la care am ţinut mult, şi de care am reuşit de fiecare dată, inevitabil, să mă înstrăinez; doar ăsta era scenariul, nu? Şi eu îl jucam în cel mai bun mod cu putinţă. Până într-o zi când AM ÎNŢELES ( am înţeles că demult cândva, un copil speriat a ales să se comporte aşa într-un moment anume , şi că atunci probabil scenariul l-a ajutat, şi de asta a ales să-l repete iar şi iar şi iar, în acele momente în care se simte la fel de speriat ca atunci demult, chiar dacă între timp a crescut mare; am înţeles că e un scenariu cu rezultate cel puţin rele, care nu-mi mai foloseşte la nimic, şi mai ales, am înţeles că POT SĂ-L SCHIMB, şi am învăţat cum să fac asta).

 

Am înţeles şi am învăţat toate astea pe parcursul formării mele ca şi psihoterapeut. Şi am mai înţeles ceva: faptul că noi oamenii avem multe astfel de “scenarii” învăţate în copilărie , care ne-au fost utile atunci, dar care au ajuns să ne încurce rău de tot la varsta adultă.  Dacă tu, cel care citeşti acum aceste cuvinte, te confrunţi cu ceva asemănător în viaţa ta, e bine să ştii că psihoterapia te poate ajuta în mod real.

 

Cât despre prietena mea din copilărie, acum câteva luni, a venit într-o vizită în ţară, am înţeles că m-a căutat, şi eu nu eram acasă, şi a plecat fără să lase nici o adresă, nici un număr de telefon, nimic.  Şi am simţit, sau mai bine zis, mi-am dat voie să simt pentru prima oară după atâţia ani, că-mi este foarte dor de ea. Dar orice căutare pe Google nu întoarce nimic, şi nu am cui să-i spun IARTĂ-MĂ, şi ne desparte un Ocean.

 

 

 

Blog Stats

  • Total posts(22)
  • Total comments(12)

Forgot your password?